Istoria uneia dintre cele mai râvnite și mai controversate flori – laleaua
O incursiune în istoria fascinantă a lalelei
Taxonomiștii cred că primele lalele au apărut pe micile pante ale Pamirului (lanț muntos din Asia Centrală) și au înflorit pe poalele și văile munților Tien-shan, acolo unde China și Tibetul se întâlnesc cu Rusia și Afganistan, într-unul dintre mediile cele mai puțin ospitaliere de pe Pământ. Aceste flori erau relativ mici și compacte, cu petale mai înguste decât lalelele de astăzi, erau preponderent roșii, de culoarea sângelui și erau venerate de triburile războinice care populau acele zone pustii.
Primii care s-au îndrăgostit de lalele au fost otomanii. Ca pastori, turcii au întâlnit lalelele în văile Tien-shan, acolo unde creșteau sălbatice, iar ca invadatori le-au găsit crescând la altitudini mult mai mari. Pe măsură ce populația turcă a început să crească în Orientul Mijlociu, în cel de-al X-lea și cel de-al XI-lea secol dHr, lalelele au început sa fie cultivate și în grădini.
Când anume a început cu exactitate cultivarea acestora, este totuși, un mister, dar știm că în Persia anului 1050 lalelele erau deja venerate; florile erau cultivate în fosta capitală persană Isfahan și în Bagdad.
Delicatețea și culoarea roșie sângerie au făcut din lalele o floare cu o importanță simbolică deosebită pentru persani, acestea erau asociate cu eternitatea, circulând diverse mituri care povesteau frumsețea lor de neegalat. O astfel de legendă ne spune că un prinț pe nume Farhad era foarte îndrăgostit de o servitoare pe nume Shirin. Într-o zi, a ajuns la el vestea falsă care îl înștiința de moartea fetei; cuprins de o durere de nedescris, prințul s-a sinucis, mutilându-și propriul corp cu un topor. Picăturile de sânge ce cădeau din rănile lui pe solul acela uscat și sterp s-au transformat, pe rând în mici flori roși, ca simbol al unei iubiri perfecte.
Este greu de spus cât de răspândit era cultul lalelei printre otomani în prima jumătate a secolului al XV-lea, având în vedere ca aceștia se supuneau credinței islamice, iar Islamul interzicea la vremea aceea orice încercare de a picta lucrurile vii, deoarece aduceau o insultă Perfecțiunii Creatorului. Dintre toate florile din grădinile musulmane, lalelele erau văzute ca fiind flori sfinte, otomanii și persanii le venerau, fiind florile lui Allah. De-a lungul secolului al XV-lea, începutul secolului al XVI-lea, când legile islamice referitoare la reprezentarea lucrurilor vii s-au mai relaxat, lalele au început să fie pictate ca flori în Grădina Edenului.
Se pare că, sub domnia sultanului Süleyman I, turcii au început sa cultive și să reproducă noi soiuri de lalele, ajungând încă de atunci la 1500 de varietăți. ‘’Lalelele de Istanbul’’, așa cum erau numite, erau mai delicate și mai elegante decât predecesoarele lor sălbatice. Petalele lor erau mai lungi și mai înguste, cu vârfuri ascuțite, în culori de roșu-portocaliu, maro închis sau galben pal. În anul 1630 în Istanbul existau deja aproape 80 de florării și aproximativ 300 de florari.
Portughezul Lopo Vaz de Sampayo se presupune că ar fi cel care a adus lalelele în Europa de Vest. Mai multe surse scrise din secolul al XV-lea, dar și horticultorul Charles de la Chesnee
Monstereul ne spune în ‘Le Florist Francois’ , publicată în 1654, că Vaz a adus floarea din Ceylon (Sri Lanka de astăzi). Povestea însă este greu de crezut deoarece, în primul rând lalelele nu creșteau în Ceylon, iar în al doilea rând Sri Lanka era departe de rutele de navigare pe care portughezii le foloseau la vremea aceea. Adevărul este că nu știe nimeni exact cum au ajuns lalele în Europa.
Poate primul care a apreciat cu adevărat frumsețea și delicatețea florii a fost Ogier Ghislain de Busbeq, fiul din flori al unui lord flamand. În Noiembrie 1554 acesta a fost trimis ca ambasador al Sfântului Imperiu Roman la Istanbul unde a trăit timp de 8 ani. Într-una din călătoriile sale spre Istanbul, de Busbeq descrie cum vedea lalelele crescând din zăpadă (iarna anului 1554). Însă, se pare, că aceste informații apar într-una din scrisorile pe care acesta le-a trimis în perioada în care a stat în fosta capitală a Imperiului Otoman; scrisori care au fost trimise în anul 1580 când lalelele deja începuseră să fie cunoscute și crescute în Europa. Aceste contradicții ne fac, așadar, să nu îi atribuim nici lordului de Busbeq aducerea lalelelor în Europa întrucât în aprilie 1559 florile erau crescute în mai multe grădini germane, printre care și în grădina unui anumit Johann Heinrich Herwart, consilier de Augsburg în Bavaria.
În 1572, lalelele erau cultivate în Viena, în 1582 bulbii erau trimiși în Anglia, în 1593 erau cultivați în Frankfurt, iar în 1598 au ajuns în sudul Franței iar până la sfârșitul secolului al XVI-lea au început sa apară noi hibrizi. James Garret, unul dintre cei mai cunoscuți botaniști din Anglia, a petrecut două decenii în producerea de noi varietăți.
În toamna anului 1562 o navă a acostat în portul din Anvers, aducând printre multe altele și un transport de pânză din Istanbul pentru unul dintre cei mari negustori din oraș. Acesta a fost surprins să găsească și un pachet de bulbi, trimiși probabil ca un cadou. Neștiind ce sunt, i-a
luat drept un soi de ceapa turcească și a gătit o parte din ei la cină, iar restul i-a aruncat în grădină, acolo unde aveau să iasă în primăvara anului viitor primele lalele din Provinciile Unite. Se pare că florile i-au atras atenția și a invitat un prieten să le vadă. Prietenul sau, Joris Rey, un businessman din Mechelen nu cunoștea nici el lalelele la vremea aceea, însă coresponda cu un anume Carolus Clusius.
Carolus Clusius, (născut Charles de l’Escluse ) a fost, poate, unul dintre cei mai mari botaniști din vremea sa. Acesta a fost primul care a crescut popularitatea lalelelor. Prima menționare a florilor apare în 1576, în lucrarea sa Historia. De-a lungul timpului el a modificat și a extins aceasta lucrare, culminând în anul 1601 cu Rarorium Plantarum Hiostoria. În mare parte, datorită lucrărilor lui Clusius știm atât de multe despre istoria timpurie a lalelei în Europa. Tratatele sale au inclus și descrierea detaliată a florilor pe care le-a văzut personal sau
despre care auzise de la numeroșii săi corespondenți. Clusius a fost primul care a făcut distincție între lalelele cu înflorire timpurie, mijlocie și târzie.
Pasiunea pentru aceste flori era atât de mare încât surse ne relatează că în anul 1608 un morar și-a dat la schimb propria moară pentru un singur specimen din soiul Mère Brune, iar un
alt entuziast și-a predat berăria care valora la vremea aceea 30.000 de franci pentru un hibrid din varietatea Tulipe Braserie. Dacă este să credem aceste povești mai aflăm și despre o
mireasă care a primit ca zestre de nuntă primul bulb din noua
varietate Rosen, bulb pe care tatăl miresei însuși l-a creat și l-a
numit Marriage de ma Fille. Nu știm cu siguranță dacă poveștile sunt adevărate sau nu, dar știm cu siguranță că moda lalelelor s-a răspândit repede în toată Europa.
În anul 1620 floarea nu a fost nicăieri mai populară așa cum a fost în Provinciile Unite unde laleaua denota bogăție și bun gust. Pentru decenii, oamenii au cumpărat bulbi în
schimbul banilor, însă totul s-a schimbat în vara anului 1633 când o casă din Horn a fost vândută pentru trei bulbi extremi de rari, așa cum ne relatează istoricul local Theodorus Velius.
La începutul anilor 1630 a început să apară o nouă categorie de negustori, aceștia erau numiți ‘florari’, stiau foarte puține sau nimic despre lalele, dar știau un singur lucru cu siguranță: comerțul cu bulbi era extrem de profitabil.
Nebunia a atins apogeul în Olanda în perioada 1633–37. Înainte de 1633, comerțul cu lalele din Olanda era limitat la cultivatorii profesioniști și experți, dar prețurile în continuă creștere a tentat multe familii obișnuite din clasa de mijloc și sărace să speculeze pe piața lalelelor. Casele, moșiile și industriile au fost ipotecate, astfel încât bulbii să poată fi cumpărați pentru revânzare la prețuri mai mari. Vânzările și re-vânzările au fost efectuate de mai multe ori
fără ca bulbii să iasă vreodată din pământ, iar soiurile rare de bulbi s-au vândut pentru echivalentul a sute de dolari fiecare. Prăbușirea a avut loc la începutul anului 1637, când
au apărut îndoieli cu privire la faptul că prețurile vor continua să crească.
Arhivele din Haarlem conțin detaliile unui caz privind un brutar local pe nume Jeuriaen Jansz, care în primăvara anului 1636 a văzut un exemplar
frumos de Admirael Liefkens înflorit în grădina din Amsterdam a lui Marten Creitser. Jansz a încheiat o înțelegere pentru a cumpăra puii bulbilor. Câteva luni mai târziu, brutarul stătea într-o tavernă când un alt florar i-a spus că bulbul a fost scos prematur din pământ și ar fi deteriorat. Jansz a fost nevoit să amenințe cu acțiuni în justiție pentru a-l forța pe Creitser să-l elibereze de obligația de a cumpăra bulbii. Deși istoria lalelei fost remarcabilă pana în acest punct, în lunile decembrie 1636 și ianuarie 1637, nebunia bulbilor a atins apogeul, iar comerțul cu lalele s-a transformat în Mania Lalelelor.
Wouter Bartelmiesz Winkel era proprietarul hanului Oude Schurer – Doelen din Alkmaar,
însă mare parte din avere și-a facut-o din comerțul cu bulbi. Până în primvăra lui 1636 deținea în colecția sa mai mult de 70 de lalele considerate deosebite, rare și extrem de scumpe. Soția sa a murit undeva între 1631 și 1635, iar în 1636 a murit și el, lăsând în urmă 7 orfani ce urmau să ajungă la orfelinat, însă nu așa s-a întâmplat.
În 5 Februarie 1637 în localul Nieuwe Shurer – Doelen din Alkmaar a fost organizată licitația în care s-au vândut prețioșii bulbi din colecția lui Winkel, banii urmând să fie impărțiți între cei 7
frați. Bulbii s-au vândut la prețuri ireale și suma de 90.000 de guldeni a fost strânsă, iar frații Winkel au trecut de la orfani săraci la tineri extrem de bogați. După ce au fost onorate taxele și
comisioanele, fiecăruia i-au revenit 13.000 de guldeni, de 40 de ori mai mult decât câștiga anual o familie de meșteșugari. Cu puțină responsabilitate, suma îi permitea oricărui copil dintre cei 7 să ducă o viață decentă fără să trebuiască să muncească o singură zi în viața lui.
La scurt timp după licitație, chiar în aceeași lună, prețurile contractelor de bulbi de lalele s-au prăbușit brusc și comerțul cu lalele s-a oprit. Circumstanțele reale ale prăbușirii sunt necunoscute, însă a provocat o serie de dispute cu privire la contractele existente.
Cultivatorii de lalele s-au adunat la Utrecht și au ales reprezentanți pentru o adunare națională la Amsterdam. Situația lor devenise incertă, întrucât cumpărătorii nu mai aveau niciun interes să onoreze contractele și nu exista niciun temei legal pentru executarea lor. Până la sfârșitul lunii februarie, reprezentanții s-au adunat la Amsterdam pentru deliberări. Ei au decis asupra unui compromis și anume ca toate contractele încheiate înainte de decembrie 1636 să fie obligatorii, dar contractele ulterioare sa poată fi anulate prin plata unei taxe în valoare de 10% din preț. Problema a fost adusă în fața Curții Olandei, care a refuzat să se pronunțe într-un fel sau altul și a trimis problema consiliilor orașelor. Legislativul Olandei a decis să anuleze toate contractele pentru a permite încheierea de noi oferte în timpul verii.
Cel mai important dintre toate, laleaua în sine s-a schimbat. În cei 250 de ani care au trecut de când mania s-a diminuat, fermierii olandezi au introdus în grădini mai multe specii total diferite, de la lalele Parrot cu frunzele lor răsucite și petale mari, la lalele duble cu complementul lor suplimentar de petale și hibrizii Darwin – giganții crescuți pentru prima dată în secolul al XIX-lea. Pe de altă parte, lalelele slăbite de virusul mozaicului (speciile originale - inclusiv soiurile
renumite precum Viceroy și Semper Augustus care au atins o faimă impresionantă) sunt acum
aproape dispărute. Câteva cluburi de lalele englezești încă mai dețin soiuri sparte, dar de ani de
zile singurele lalele cu modele înflăcărate disponibile au fost imitații produse prin încrucișare
atentă.
SURSA: Mike Dash - "Tulipomania - The Story of the World’s Most Coveted Flower and the
Extraordinary Passion it Aroused"